Ioan Cantacuzino (n. 25 noiembrie 1863, Bucureşti; d. 14 ianuarie
1934, Bucureşti ) a fost un academician, medic, microbiolog, profesor
universitar român, fondator al şcolii româneşti de imunologie şi
patologie experimentală. Ioan Cantacuzino urmează atât
studiile liceale (Liceul "Louis le Grand"), cât şi cele superioare
(filosofie, 1882 - 1886, ştiinţe naturale, 1886 - 1891 şi medicină, 1887
- 1894) la Paris. În 1895 obţine titlul de Doctor în Medicină cu teza:
"Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans
l'organisme" (în limba română, "Cercetări asupra modului de distrugere a
vibrionului holeric în organism"). După terminarea studiilor, lucrează
în Institutul "Pasteur" din Paris ca asistent al lui Ilija Mecinikov în
domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.
Întors în ţară, este numit profesor de Medicină experimentală la
Facultatea de Medicină din Bucureşti (1901) şi Director general al
Serviciului Sanitar din România (1907). Vocaţia sa de fondator şi
organizator a fost demonstrată prin înfiinţarea unor instituţii ca
"Institutul de Seruri şi Vaccinuri" (1921), care astăzi îi poartă
numele, a Laboratorului de "Medicină Experimentală" (1901) din cadrul
Facultăţii de Medicină, precum şi a unor reviste de specialitate,
"Revista Ştiinţelor Medicale" (1905), "Annales de Biologie" (1911) şi
"Archives roumaines de pathologie expérimentale et de microbiologie".
Ioan Cantacuzino a desfăşurat o bogată activitate de cercetare privind
vibrionul holeric şi vaccinarea antiholerică, imunizarea activă
împotriva dizenteriei şi febrei tifoide, etiologia şi patologia
scarlatinei. Începînd cu anul 1896 publică lucrări despre sistemele şi
funcţiile fagocitare în regnul animal şi despre rolul fenomenelor
electrofiziologice în mecanismele imunitare. Pe baza cercetărilor sale
privind vibrionul holeric, Cantacuzino a pus la punct o metodă de
vaccinare antiholerică, numită "Metoda Cantacuzino", metodă folosită şi
astăzi în ţările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Datorită lui
Ioan Cantacuzino, România a fost a doua ţară din lume, după Franţa, care
a introdus în 1926 vaccinul BCG ("Bacilul Calmette-Guérin"), având
germeni cu virulenţă atenuată, pentru vaccinarea profilactică a
nou-născuţilor împotriva tuberculozei. Ioan Cantacuzino a fost un
remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a
demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos exantematic şi holerei în
timpul primului război mondial şi în campania antimalarică.
Ioan Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul
1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Naţiunilor, al societăţilor
de Biologie, de Patologie Exotică şi al Academiei de Ştiinţe din Paris.
Numeroase universităţi i-au acordat titlul de Doctor honoris causa,
Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) şi
Bordeaux (1934).
|